Matei Vişniec:

Acesta era secretul cel mai bine cunoscut de toată lumea: faptul că Nicolas Sarkozy urma să se arunce în bătălia pentru un nou mandat în fruntea statului francez. Iată cuvintele atât de aşteptate: „Da, sunt candidat la alegerile prezidenţiale”, a spus Nicolas Sarkozy miercuri seară, la ora 20:08, pe canalul de televiziune privat TF1, răspunzând întrebărilor puse de jurnalista Laurence Ferrari.

Matei Vişniec: Despre arta anunţării candidaturilor la prezidenţiale

Nimic nu a fost lăsat la voia întîmplării de echipa lui Nicolas Sarkozy în contextul lansării acestei campanii. Modul în care o importantă personalitate politică îşi anunţă candidatura la prezidenţiale are întotdeauna un impact mediatic important, iar orice greşeală, sau orice dovadă de megalomanie, se poate întoarce ca un bumerang împotriva interesatului.

Pe 19 ianuarie 1995, de exemplu, primul ministru de atunci, Edouard Balladur îşi anunţa candidatura la prezidenţiale într-un mod destul de pompos, foarte solemn, din biroul său de la Palatul Matignon, cu un decor de stucatură aurie în fundal... El a pierdut atunci în faţa lui Jacques Chirac şi mulţi experţi l-au criticat pentru că a plecat la drum fără modestie. În 1981, preşedintele de atunci, Valéry Giscard d’Estaing, şi-a anunţat candidatura la propria sa succesiune printr-o alocuţiune preînregistrată de 20 de minute, destul de monotonă, în care apărea şi soţia sa în cadru… Ceea ce n-a provocat nici un fel de şoc sau undă mediatică favorabilă în ce-l priveşte, el a pierdut de altfel în faţa socialistului François Mitterrand.

Există deci o „artă a anunţării candidaturilor la prezidenţiale”, cel puţin în Franţa. Iar Nicolas Sarkozy s-a inspirat din soluţia adoptată de François Mitterrand la a doua sa candidatură, în 1988, când acesta s-a deplasat pe platoul unui post de televiziune public, Antenne 2. François Mitterrand a creat atunci o puternică impresie prin atitudinea sa marcată de sinceritate, prin răspunsurile sale scurte, şi mai ales prin senzaţia de înţelepciune, de forţă, pe care o degaja.

Revenind la Nicolas Sarkozy, el s-a dorit miercuri seară în acelaşi timp şi modest, prin deplasarea făcută la sediul canalului de televiziune TF1, dar şi impetuos prin angajamentul său.

Care au fost argumentele lui Nicolas Sarkozy pentru a se arunca în această bătălie în care nu este favorit, dar în care dispune de numeroase atuuri? Nicolas Sarkozy joacă puţin, nu mult, doar atât cât trebuie, pe cartea omului providenţial. De altfel, în Franţa există această cultură, sau mai precis această aşteptare istorică a publicului: apariţia liderului provideţial, a eroului care, prin calităţile sale, salvează naţiunea de la dezastru şi ţara de la ruină sau dezonoare.

La Editura Seuil a apărut de altfel o carte anul acesta intitulată chiar aşa: Cultul salvatorului, scrisă de istoricul Jean Garrigues. Să nu uităm că Ioana d’Arc a fost, oarecum, personajul fondator al acestui mit, nu a „salvat” ea Franţa în anii războiului de 100 de ani când ţara era ocupată de englezi şi pe cale de a se destrăma ca entitate? Un alt „salvator” în istoria Franţei a fost Napoleon Bonaparte, care a pus capăt exceselor provocate de Revoluţia franceză pentru a construi altceva, un mit al grandorii care încă marchează Hexagonul. Chiar şi generalul Petain a fost la un moment dat considerat un „salvator” al Franţei, când trupele lui Hitler au spulberat în doar câteva săptămâni armata franceză… Deşi pînă la urmă cel care urma să intre durabil în istoria modernă a Franţei cu rolul de om providenţial s-a numit de Gaulle, generalul Charles de Gaulle.

Iată deci cum se poziţionează astăzi preşedintele Nicolas Sarkozy spunându-le de fapt francezilor: trăim timpuri teribile, suntem confruntaţi cu o criză economică gravă şi complexă, aveţi nevoie de mine, de experienţa, de priceperea şi de energia mea. Sigur, şeful statului francez a optat pentru alte cuvinte: „Am luat decizia de a candida întrucât situaţia, astăzi, în Franţa, în Europa şi în lume este marcată de o criză fără precedent, aş spune chiar de o succesiune de crize, iar a nu le cere francezilor să-mi acorde din nou încrederea ar echivala cu o abandonare a postului”.

Sunt deci cuvintele lui Nicolas Sarkozy... Iată o frază cheie în care, dacă analizăm bine, şeful satului evocă indirect o anumită poziţie pe care o are deja nu numai în Franţa, ci şi în context european, precum şi mondial. Din acest punct de vedere el este deja într-un raport polemic cu socialistul François Hollande, care se doreşte „un candidat normal”. Ori, Nicolas Sarkozy pare să spună electoratului „acestea nu sunt timpuri normale, un candidat normal înseamnă un candidat modest; astăzi este nevoie în fruntea statului de un om cu calităţi excepţionale”.

Iar ca să fie şi mai elocvent, Nicolas Sarkozy le-a livrat miercuri seară francezilor o imagine despre cum se vede el în calitate de candidat la propria sa succesiune: „Ne putem imagina oare un căpitan al cărui vas se află în plină furtună şi care să spună «Sunt obosit, renunţ, mă opresc»… Dacă am decis să fiu candidat la prezidenţiale este pentru că am multe lucruri să le spun francezilor, am propuneri pe care vreau să le fac… Trebuie ca francezii să înţeleagă că în viitor se va pune o chestiune esenţială : dacă Franţa este puternică, francezii vor fi protejaţi”.

Iată deci argumentele lui Nicolas Sarkozy, inclusiv sloganul în jurul căruia se va concentra campania sa: La France forte - Franţa puternică.