Corespondentul RFI la Berlin, William Totok:

În 1941, când a fost împuşcat de către nazişti Guy Moquet, acesta avea 17 ani. Împreună cu tânărul internat pentru că a răspândit manifeste anti-naziste au mai fost executaţi 149 de persoane. Raportul despre acest masacru, destinat autorităţilor militare germane care au ocupat Franţa, a fost scris de către scriitorul Ernst Jünger (1895-1998). Acest raport l-a inspirat pe regizorul Volker Schlönderff care a făcut un film prezentat acum în cadrul secţiunii „Panorama Special“ al Berlinalei, intitulat „Marea dimineaţă“.

William Totok: Două premiere în secţiuni diferite ale Berlinalei

Ceea ce s-a întâmplat în octombrie 1941, când au fost împuşcaţi 150 de deţinuţi internaţi într-un lagăr, a pornit de la un atentat comis la Nantes, în urma căruia a murit un ofiţer german.

Represaliile contra unor francezi au fost ordonate direct de către Hitler. Ofiţerii care urmează să execute ordinul încearcă să tragă de timp, să găsească pe adevăraţii vinovaţi şi să nu execute persoane inocente. Conflictul acesta legat de ordinul monstruos venit de la conducătorul suprem se află în centrul filmului lui Schlöndorff. Tocmai această optică i se poate imputa ca o încercare tardivă de spălare a aparatului militar de crime de război. Inclusiv portretul ofiţerului de propagandă în cartierul general de la Paris, Ernst Jünger (jucat de Ulrich Matthes), nu corespunde cu cel cunoscut din scrierile sale care sclipesc de un estetism rece, în care oamenii nu sunt nimic altceva decât simple decoraţii ale unor barbarii înfrumuseţate, ca de pildă în romanul său de război, din 1920, „In Stahlgewittern“ - „În furtuni de oţel“ - recomandat cititorilor de critica literară nazistă. Jünger a fost orice, numai un adversar declarat al nazismului nu a fost, chiar dacă îi cunoştea destul de bine pe unii dintre conspiratorii conservatori contra regimului lui Hitler.

Povestea tânărului Guy Moquet (interpretat de Léo Paul Salman), care în preajma eliberării sale din lagăr află că va trebui să moară, conferă totuşi filmului acea dimensiune umană care deschide suficiente căi interpretative pentru a vedea în această producţie şi o încercare de parastas pentru o victimă într-un război absurd. Văzut din această perspectivă, filmul stârneşte vibraţii de compasiune deşi unii spectatori s-ar putea întreba nedumeriţi, cum de a putut un regim dictatorial să ţină în frâu un corp ofiţeresc atât de vast dacă militarii, în sinea lor, nu erau de acord cu ordinele primite?

Scrisoarea de adio a tânărului Guy se citeşte anual în şcolile franceze pe 22 octombrie, ziua execuţiei.

O temă total diferită a fost abordată de regizorul român Radu Jude al cărui film „Toată lumea din familia noastră“ a rulat, în premieră, în cadrul secţiunii „Forum“.

Deja în filmul său de scurt metraj, „Lampa cu căciulă“, premiat în anul 2006 la Festivalul Filmului est-european din Cottbus (Germania), se putea observa interesul regizorului pentru detalii ale cotidianului şi pentru dramele unor personaje mărunte. În următorul său film, „Cea mai fericită fată din lume“, prezentat la Festivalul din Berlin, în urmă cu trei ani tot în cadrul secţiunii „Forum“, s-a reconfirmat acest interes, conferind filmului câteva nuanţe social-critice.

Dacă în „Cea mai fericită fată din lume“ se mai putea observa un exces de vulgarităţi verbale, care n-aveau nicio funcţie artistică, în noul său film limbajul cotidian se menţine în limitele normalităţii. În cele două filme menţionate, Radu Jude şi-a construit naraţiunea fără a face abstracţie de realitatea socială din România de astăzi, pe când în „Toată lumea din familia noastră“ se concentrează exclusiv asupra povestirii ca atare, ignorând intenţionat cotidianul.

Filmul tematizează ruptura unei relaţii de familie, drama unui cuplu divorţat şi repercusiunile asupra copilului celor doi. O temă veche cât lumea, abordată însă de Radu Jude din perspectiva unicităţii dramei celor implicaţi. Soţul (interpretat de Şerban Pavlu) se zbate pentru a-şi recupera soţia (Mihaela Sîrbu) care l-a părăsit şi trăieşte în acelaşi apartament cu noul ei prieten, cu fiica (jucată excelent de micuţa Sofia Nicolaescu) şi cu mama ei. O excursie la mare, programată împreună cu fiica, se transformă într-un eşec total pentru soţul care nu se poate stăpâni.

Tensiunea care domină de la bun început acţiunea explodează într-o agresivitate elementară îndreptată contra soţiei şi ibovnicului ei.

Victima principală a neînţelegerilor între cei doi soţi este fiica lor care încă nu poate să înţeleagă întreaga dimensiune a conflictului. Compasiunea lui Radu Jude se îndreaptă, în mod vizibil, spre fetiţa prinsă într-o dilemă de loialitate faţă de părinţii ei pe care îi iubeşte.

Actorii din acest film, pe alocuri, sunt mai buni decât scenariul propriu zis. Unele dialoguri par a fi improvizate, mizând pe efecte comice de moment.

Acest film al lui Radu Jude nu este o capodoperă, dar confirmă vitalitatea cinematografiei din România. Pe de altă parte, filmul marchează şi depăşirea neo-realismului post-comunist, de tip românesc, fără să ofere ceva nou din punct de vedere artistic.

Deoarece anul acesta se împlinesc 100 de ani de la înfiinţarea studiourilor cinematografice germane de la Babelsberg, Festivalul consacră aniversării un ciclu de filme clasice. Unul dintre aceste filme, care rulează în cadrul secţiunii „Retrospectiva“ este „Der letzte Mann“ (Ultimul bărbat)“ al lui Friedrich Wilhelm Murnau, din 1924, cu legendarul Emil Jannings în rolul principal.