Preşedintele Institutului Financiar Internaţional, Charles Dallara, o organizaţie care reprezintă interesele bancherilor internaţionali a declarat la Atena în debutul negocierilor că creditorii privaţi nu vor accepta voluntar o reducere mai mare de 50% la datoria Greciei. Una dintre condiţiile ca următoarea tranşă de bani din programul de asistenţă financiară să fie deblocată este ştergerea altor 100 de miliarde de euro din datoria Atenei, pentru ca aceasta să ajungă în 2020 la 120% din PIB, spre deosebire de 160%, cât este în prezent.

În acest context, FMI, care contribuie cu sume importante la salvarea Greciei, cere ca sectorul public să se implice în aceeaşi măsură cu cel privat. BCE pare însă a nu auzi aceste revendicări şi nu anunţă o reducere a datoriei greceşti pe care o are ea însăşi în portofoliu: 45 de miliarde de euro. Dacă BCE ar accepta să reducă şi ea cu 50% datoria elenă, atunci perspectivele de restabilire a încrederii în economia Greciei ar fi mult mai bune.

Spania vede roşu (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Noul premier spaniol şi-a absolvit vizita de debut la Berlin. Diplomat cum e, nu a apărut direct cu o pancartă în care să ceară obligaţiuni europene comune, dar o sporire a fondurilor alocate prin mecanisme de urgenţă a fost cu siguranţă abordată.

Priveliştea însorită a Spaniei s-a înnorat brusc, odată ce dreapta a ajuns la putere. Bineînţeles că Mariano Rajoy se aştepta la un bilanţ dezastruos al finanţelor publice marca Zapatero, dar când a descoperit că estimările de deficit bugetar pe 2012 erau, de fapt, cu două puncte procentuale mai mari, problemele au devenit stringente. Brusc, pachetul de austeritate de 16,5 miliarde de euro nu a mai fost suficient. Rajoy a trebuit să îşi încalce promisiunea electorală şi să mărească şi impozitele pe lângă tăierile de cheltuieli în toate domeniile. 2% deficit bugetar înseamnă 20 de miliarde de euro şi Madridul trebuie să le găsească de undeva, pentru a atinge ţinta de 4,4% convenită cu UE. Banca Centrală a Spaniei a dat Guvernului încă o lovitură corectând prognoza de creştere economică de la 1,5% la -1,5% pentru 2012. Şi asta în condiţiile în care Spania nu are un buget stabilit pentru anul în curs.

Lumea uită de Libia (The Guardian)

Consiliul Naţional de Tranziţie din Libia nu este capabil să exercite control asupra forţelor de securitate şi nu are legitimitatea de a se profila ca autoritate morală şi politică. În aceste condiţii, tortura şi alte asemenea practici nu ar trebui să ne mire… Ce se întâmplă în Libia nu e, de fapt, o noutate. Amnesty International atrăgea atenţia asupra atrocităţilor din ţară cu o săptămână înainte ca fostul dictator Muammar Gaddafi să fie capturat şi linşat. Libia nu e Irakul din 2003, unde odată cu regimul au picat şi toate instituţiile statului. Dar nu e nici Tunisia sau Egipt, unde oamenii au ales deja liberi o serie de reprezentanţi politici. Aceasta e o ţară unde tribul Warfalla este atât de puternic, încât atacă după bunul plac trupele guvernamentale şi eliberează activişti ai regimului Gaddafi, unde şi când are chef. În oraşul Bani Walid, de exemplu, consiliul bătrânilor din trib a ales un nou consiliu local, recunoscut imediat de Tripoli. Mesaj către Franţa, Marea Britanie şi SUA: dacă aţi făcut din Libia conflictul vostru, poate n-ar fi rău să vă ocupaţi puţin de ţară şi post-conflict…

Discursul prefăcut al Fraţilor (Washington Post)

Cine încă mai are impresia că Frăţia Musulmană este o mişcare ce s-a deradicalizat între timp nu trebuie să facă altceva decât să compare mesajul organizaţiei în engleză cu cel în arabă. Într-una din zile, site-ul Frăţiei Musulmane în limba engleză publica articole lungi despre democraţie. Unele titluri erau foarte sugestive: "De ce sunt islamiştii nişte democraţi mai buni" sau "Democraţia este unul din obiectivele Sharia". Pe site-ul în limba arabă, corespondentul democraţiei este un articol împotriva libertăţii presei, plin cu critici la adresa unor ziare care au îndrăznit să critice Frăţia. Acest discurs ambivalent poate fi atribuit într-o oarecare măsură măcar oricărei formaţiuni politice. Diferenţa este însă că Frăţia Musulmană vrea să capitalizeze pe fanatismul religios. La un an de când a revenit pe scena publică, Frăţia şi-a pierdut deja majoritatea membrilor moderaţi, iar conducerea partidului a rămas cu vechii radicali islamici.